Călători străini despre cetatea Oradea (secolele XIII – XVII)

Un eveniment tragic al jumătăţii secolului al XIII-lea a oferit prilejul neaşteptat de a nara descrierea cetăţii orădene. Evenimentul a fost tocmai prima mare încercare din istoria orădenilor: asaltul oştilor tătare din primăvara anului 1241, care au provocat prăpăd în întreg arealul central–european. Puţine oraşe transilvane au avut şansa de a păstra descrieri, fie şi sumare, de la începuturile lor medievale, iar Oradea se află printre privilegiaţi, graţie unui călugăr ambiţios, dornic de a urca pe treptele demnităţilor catolice. Rogerius, pe numele său adevărat Rogero di Puglia, a fost cel care, surprins la Oradea de către una dintre coloanele invadatorilor mongoli, dar scăpat cu viaţă, a redactat faimosul poem în limba latină cu titlul complet: Epistola magistri Rogerii in miserabile carmen supra destructione regni Hungariae per tartaros facta – Epistola magistrului Rogerius sub forma unui cântecde jale cu privire la distrugerea de către tătari a regatului Ungariei[1]. Legat de Oradea, informaţiile au fost notate în capitolul XXXIV intitulat: Cum au cucerit Tătarii Oradea şi cum au înaintat spre Podul lui Thoma şi în alte părţi (Quomodo tartari Waradiensem civitatem expugnauerunt et quomodo amplius ad Pontem Thome et alias processerunt). Călugărul italian, după ce subliniază faptul că în regatul maghiar, Oradea era o „cetate foarte vestită”, continuă prin a semnala faptul că „fortăreaţa este dărâmată dintr-o parte şi ne-am pus să o reparăm cu un zid gros, pentru ca, dacă n-am fi putut să rezistăm în cetate, să avem un refugiu în fortăreaţă”[2]. Informaţia, extrem de preţioasă, relevă o realitate puţin cunoscută: oraşul propriu-zis era la rându-i fortificat în mod sigur, cu un sistem alcătuit dintr-un val de pământ cu palisadă, iar cetatea (fortificaţia în text) avea, cel puţin în anumite părţi, ziduri din piatră, care au necesitat o grabnică reparaţie. În final, într-o primă fază a atacului, oraşul a fost în întregime ars dar cetatea a rezistat.

Descrierea care urmează oferă din nou amănunte preţioase despre cetate şi modul cum ea a fost în final cucerită şi distrusă: „Şi, astfel, cei din fortăreaţă credeau că s-au retras (tătarii n.n.) din cauza tăriei castrului lor. Căci era întărit acest castru cu şanţuri adânci şi deasupra zidurilor cu turnuri de lemn şi se găseau înlăuntru mulţi soldaţi prevăzuţi cu platoşe…..In zorii unei zile însă, tătarii, despre care nu se putea şti unde sunt, dând buzna peste ei, i-au măcelărit pe toţi câţi n-au putut să se refugieze în fortăreaţă. Şi după ce au înconjurat în grabă şi din toate părţile fortăreaţa, au aşezat în faţa zidului celui nou şapte maşini de război şi n-au încetat a arunca în zidul cel nou pietre, şi  ziua  şi noaptea, până ce el n-a fost cu totul dărâmat. Şi după dărâmarea turnului şi a zidului, făcându-se loc de intrare, s-au năpustit în fortăreaţă, unde au prins pe soldaţi, pe canonici şi pe toţi câţi nu fuseseră ucişi în timpul cuceririi fortăreţii. Doamnele însă şi domnişoarele şi fetele nobililor au voit să se retragă în biserica lor catedrală….Şi fiindcă n-au putut să intre îndată în biserica lor catedrală, au pus foc şi au ars tot ce era în biserică….După aceea au răscolit cu totul mormintele sfinţilor….[3].

Cercetările arheologice recente au reuşit să surprindă, în câteva dintre secţiuni, cetatea secolului al XIII-lea, dar numai prin părţi ale valului de pământ şi urme ale palisadei. Existenţa unor porţiuni de zid în ansamblul timpuriu orădean este foarte posibil, analogii existând în câteva cazuri în zona central – europeană dar şi în Transilvania. Ca un argument suplimentar, putem aduce în discuţie tocmai originea italiană a călugărului apulian, care în peregrinările sale prin peninsulă a văzut cu siguranţă numeroasele cetăţi ridicate în piatră, într-un areal care a devansat cu cel puţin un secol, construcţiile de acelaşi gen din spaţiul nostru geografic. O altă mărturie preţioasă este legată de catedrala episcopală din cetate, care adăpostea rămăşiţele pământeşti ale regelui Ladislau I, sanctificat în anul 1192, catedrală ridicată în stil romanic şi a cărei urme au fost identificate în săpăturile arheologice de la finele secolului al XIX-lea şi începutul celui următor.

Distrugerile masive provocate de tătari la 1241, au necesitat un amplu efort de reconstrucţie, bazat pe o nouă concepţie strategică şi defensivă în privinţa cetăţii. Începută probabil chiar în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, noua cetate de la Oradea a fost ridicată exclusiv din piatră, cu o poată flancată de turnuri, cu curtine flancate de asemenea de alte turnuri, protecţia exterioară fiind asigurată de un masiv şanţ cu apă. Catedrala interioară şi palatul episcopal, ridicate în stil gotic, ultimul beneficiind şi de o fază renascentistă timpurie, i-au impresionat pe vizitatori, mărturiilor lor fiind convergente în acest sens. Întregul ansamblu a rezistat până în primele două decenii ale secolului al XVII-lea, când la porunca principelui Gabriel Bethlen (1613 – 1629), complexul medieval, parţial dezafectat, a fost complet demolat. Din nou trebuie amintit faptul că cercetările arheologice recente confirmă în mare parte descrierile călătorilor contemporani[4].

Călugărul dominican Petrus Ransanus, originar din Sicilia, a fost trimis în anul 1488 ca ambasador la curtea regelui Matia Corvinul de către papa Sixt al IV-lea. În atmosfera umanistă de la curtea regelui maghiar, a redactat o istorie a Ungariei, publicată la Basel la aproape şapte decenii de la redactare: Epitome rerum Hungaricarum velut per indices descripta, auctore Petro Ransano, apud Mathiam regem olim triennium legato….[5]. În capitolul legat de descrierea Transilvaniei, Ransanus norează că în comitatul Bihor „în care se găseşte oraşul Oradea (Varadinum opidum), vestit pentru biserica în care este mormântul sfântului trup al fericitului Ladislau. În fruntea acestei biserici stă Joannes Bocnius, bărbat cu mintea ascuţită, cu multă ştiinţă de carte şi cu foarte multă experienţă în multe lucruri….A clădit cetatea inexpugnabilă a Oradiei, a cărei zid uriaşe precum şi turnurile şi locuinţele foarte încăpătoare….arată destul de limpede măreţia sufletească a celui ce le-a întemeiat….[6].

Faimosul cronicar de origine română Nicolaus Olahus, ajuns la apusul vieţii episcop de Zagreb şi primat al Ungariei în calitate de arhiepiscop de Strigoniu, a alcătuit în anii 1537–1538 o lucrare istorico – etnografică intitulată Hungaria. Alături de numeroasele informaţii legate de Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, umanistul, care şi-a făcut o parte din studii la Oradea, punctează în câteva rânduri înfăţişarea cetăţii de pe Crişul Repede: „…..spre răsărit este oraşul Oradea, reşedinţa episcopului, strălucită prin biserica sa catedrală, mormântul Sfântului Ladislau, regele vestit prin minunile sale, precum şi al împăratului Sigismund…..Cetăţuia sa atrage privirile, ba cu statuia ecvestră de bronz a Sfântului Ladislau de o masă uriaşă, ba cu măreţia edificiilor pe care le-a ridicat episcopul Sigismund Turzo, fostul meu ocrotitor”[7].

Notarul sas Georg Reicherstorffer, ajuns după înfrângerea oştilor regatului Ungariei la Mohács de către turci, în anul 1526, la curtea împăratului austriac Ferdinand I, este trimis de către acesta ca sol la curtea „autoîncoronatului” nou rege al Ungariei, Ioan Zápolya, rival al habsburgului, dar şi în Moldova lui Petru Rareş, lasă în lucrarea sa Corographia Transylvaniae, publicată în anul 1550 la Viena, puţine dar preţioase mărturii despre Oradea: „Sus-numitul oraş Oradea este foarte mare, aşezat în câmp, fără a fi înconjurat de nici un fel de ziduri de apărare. Aici locuieşte fratele George, tezaurarul Transilvaniei şi episcopul acestei eparhii şi ţine în puterea sa o cetăţuie însemnată, clădită cu mare cheltuială şi întărită cum nu se poate mai bine, unde sfântul Ladislau, răposatul rege al Ungariei de fericită pomenire, îşi are mormântul său, făcut frumos din marmură şi vrednic de un principe atât de mare”[8].

Padovanul Francesco della Valle, aflat în slujba unuia dintre dogii Veneţiei, dar mai ales în alaiul unui misterios personaj aflat la Constantinopol, Aloisio Gritti, implicat şi în urzelile politicii turco–habsburgice, ne-a lăsat o naraţiune despre călătoriile sale din anii 1532–1534 în Ţara Românească şi Transilvania, care punctează şi realităţile orădene: „Oradea este un oraş mic aşezat în câmpie, fără nici un fel de ziduri sau alte întărituri de orice fel, şi este o episcopie de cea mai mare însemnătate….Are în acest oraş un castel, o clădire puternică şi foarte frumoasă, în care se află locuinţa episcopului şi biserica parohială”[9].     

Un alt italian, Giovan Andreea Gromo, născut la Bergamo, dar peregrin pe la curţile multor capete încoronate, ajunge în jurul anului 1564 şi la curtea transilvană a principelui Ioan Sigismund, unde se pare că a urcat până la demnitatea de comandant al oştilor din garda principelui. Descrierile lăsate în manuscris şi păstrate la Biblioteca Naţională din Florenţa: Compendio di tutto il regno posseduto dal Re Giovanni Transilvano ed di tutte le cose notabili desso regno, au fost publicate mult mai târziu[10]. Notaţiile sale despre Oradea sunt mult mai consistente decât a predecesorilor. Să mai menţionăm doar faptul că Gromo, a fost ultimul călător străin care vizitând Oradea, a văzut doar ansamblul medieval, care puţin timp după aceea (1569) va fi încadrat pentru o perioadă de câteva decenii de cetatea bastionară aflată în construcţie: „Aici aflăm mai întâi cetatea Oradea (citta di Varadino), aşezată la intrarea văii…..Înăuntrul oraşului se găseşte o construcţie  uriaşă a unei cetăţi cu cazărmi încăpătoare. Ea este socotită foarte tare din cauza zidurilor groase şi puternice, a şanţului bun, cu o contraescarpă şi un terasament larg de pământ, pe care îl are pe dinăuntru, de formă aproape ovală, dar fără flancuri de vreo ispravă. De asemenea e înzestrată cu un număr mare de tunuri, care sunt însă toate vechi şi în stare proastă…..Acolo se află şi catedrala din care nişte calvini voiau să distrugă o seamă de tablouri frumoase şi de altare…..Înăuntrul acelei cetăţi se găseşte splendidul mormânt al regelui Ladislau, lucrat în întregime din cele mai frumoase marmuri sculptate cu măiestrie….[11].

Schimbările politice dramatice din intervalul 1526–1552 din arealul central – european (înfrângerea regatului Ungariei la Mohács în 1526, transformarea Budei în paşalâc în 1540, cucerirea Banatului de către turci la 1552), au pus în faţa clasei conducătoare a tânărului principat transilvănean (1541) probleme de orientare politică, spre unul dintre eternii rivali otoman sau austriac, dar şi găsirea unor resurse materiale considerabile, pentru a consolida militar ţara. În acest context a debutat marele şantier de la Oradea, care în decurs de aproximativ cinci decenii a transformat radical cetatea de aici, loc obligatoriu de trecere a oştilor de orice fel către centrul ţării, oferind principatului cea mai mare fortificaţie bastionară, comparabilă cu multe realizări similare din apusul Europei. Cunoscuţi drept cei mai buni arhitecţi militari ai momentului, italienii s-au implicat masiv în ridicarea acesteia; în acest context este de la sine înţeles faptul că majoritatea informaţiilor despre noua cetate provin de la ei. Li s-au adăugat şi cronicarii turci, care au însoţit armatele lor în cele două mari asedii din anii 1598 şi 1660.

Francezul Pierre Lescalopiere, parizian dar cu studii la Universitatea din Padova, va fi primul occidental, care în trecere prin Transilvania, va aminti de noua cetate bastionară aflată în construcţie (1574). Interesantă ne apare presiunea otomană venită de la cel mai înalt nivel, asupra căpitanului cetăţii, Cristofor Báthory, de a opri lucrările la unul dintre bastioane: „Ei se duceau la Oradea Mare, să-l găsească pe fratele principelui din ordinul expres al sultanului, pentru a pune capăt întăriturilor pe care le făcea acolo şi despre care sultanul spunea că ar fi o lucrare spre vătămarea şi înfricoşarea garnizoanelor turceşti care erau în Ungaria în partea aceea”[12]. 

Antonio Possevino a fost primul călător italian care a trecut pe la Oradea în faza „mijlocie” a ridicării cetăţii bastionare. Diplomat iscusit, catolic fervent dar şi om bine istruit, Possevino va ajunge în Transilvania, prilej cu care va stărui pe lângă Ştefan Báthory, principe ardelean dar şi rege al Poloniei, să înfiinţeze un colegiu iezuit la Cluj, ca o contracarare a masivei influienţe pe care Reforma o avea deja în principat. În lucrarea sa Transilvania, elaborată la un an după ce a petrecut o lună şi jumătate pe aceste meleaguri (1583), au fost înserate şi scurte pasaje referitoare la Oradea, inclusiv  informaţii concrete legate de instituţia căpităniei cetăţii: „Celălalt căpitan comandă spre Ungaria şi spre turci la Oradea, oraş mândru, deşi fără ziduri, cu o cetăţuie vestită şi mare şi împrejmuită cu ziduri. Acest căpitan are de obicei cam 800 de oameni călare şi tot atâţia pedeştri; de el ascultă toţi cei care se află în acel ţinut şi care au bunuri, fie că sunt nobili, sau stăpâni, sau oameni de rând”[13].

Asediul cetăţii Oradea din toamna anului 1598, a fost fără îndoială, un eveniment memorabil, care a suscitat un interes major pentru toate cele trei entităţi statale direct interesate: Imperiul otoman, cel habsburgic, în stăpânirea căruia se afla în acel moment cetatea, după renunţarea lui Sigismund Báthory la tronul principatului şi bineînţeles Transilvania, pe banii căreia fusese ridicată.

Asediul otoman, început relativ târziu şi nefinalizat cu o victorie, a fost descris, printre alţii şi de doi cronicari turci, Mehmed bin Mehmed, în a sa Cronică aleasă şi informativă, respectiv Ibrahim Pecevi. Fără a intra în amănunte privind descrierea înaintării trupelor turceşti şi a aliaţilor săi tătari, ambii cronicari au subliniat trăinicia cetăţii („Ei au reuşit să se întâlnească în apropiere de mai sus arătata cetate, una din fortăreţele puternice ale craiului Transilvaniei ….. Fiind bine păzită şi de multă vreme neatacată de nimeni, împrejurimile ei erau înfloritoate şi prospere)[14].

Prima descriere cu adevărat exhaustivă a noii cetăţi, a aparţinut, firesc, unui prestigios inginer militar italian, contele Giovan – Marco Isolano, care a sosit la Oradea în preziua organizării asediului otoman, în 23 septembrie 1598. Fără a dispune de resursele necesare unei îmbunătăţiri rapide a capacităţii defensive a cetăţii, italianul, care deţinea şi funcţia de ofiţer în armata imperială austriacă din Ungaria Superioară, a sesizat în raportul întocmit şi unele neajunsuri ale fortificaţiei, încă neterminate: „Azi dimineaţă am sosit în această cetate şi îndată după prânz am fost să recunosc fortăreaţa şi pe dinăuntru şi pe dinafară, care – ca să zicem aşa – este un haos destul de mare de cinci bastioane, dar cu mult inferioară celei de la Gyór, atât ca mărime cât şi ca bunătate din toate celelalte privinţe. Are bastioanele făcute în diverse feluri şi în cea mai mare parte neumplute cu pământ, dar toate fortificate cu zid, afară de unul care e refăcut cu totul de jur împrejur cu palisadă. Curtinele nu au nici ele aproape nici un val. Şanţul e destul de lat dar inegal, în unele locuri având 40 de paşi, în unele ceva mai mult, în altele ceva mai puţin. Contraescarpa e foarte scundă, neavând în unele locuri nici două picioare şi în puţine locuri cel mult cinci ori şase, în aşa fel încât incinta este descoperită în afară până jos. Însă chiar dacă această fortăreaţă are cusururile acestea, şi încă altele, pe care ar fi prea lung să le arăt, mi se pare că ea poate fi apărată onorabil câtva timp, folosind unghere de retragere potrivite ce se pot face datorită unei împrejmuiri vechi, mai ales că e înlăuntrul împrejmuirii noi (chiar dacă e fără mare însemnătate)[15], precum şi în alte feluri, şi fiind bastioanele aproape goale, se va putea mai bine face faţă focarelor de minare şi toate acestea se vor face dacă se vor procura lemnele şi materialele la timp. Se poate scoate o mare cantitate din jurul şanţului, unde arborii, casele şi gardurile vii şi grădinile ajung peste şanţ de jur împrejurul fortăreţii, şi dacă nu se vor îndepărta ar putea să înlesneacă operaţiunile de apropiere ale duşmanului[16]. Aspre consideraţii despre o cetate care a costant imens bugetul principatului transilvan!

Pastorul german Conrad Iacob Hiltebrandt, a fost prin repetatele lui călătorii în Ţările române, în anii 1656 – 1658, unul dintre cei mai buni cunoscători ai acestor meleaguri. În opera sa, un jurnal în fapt, a folosit numeroase izvoare, unele mai târzii călătoriilor sale, dovadă că adnotatul său jurnal a fost completat ulterior cu texte abundente, copiate din alte cronici. Cetatea Oradiei a avut parte în lucrarea sa de o astfel de descriere, prima aparţinându-i, datată în vara anului 1658 şi o alta intrapolată în text, datorată lui Ioan Bethlen, fost cancelar al Transilvaniei, datată în anul 1664 şi intitulată Rerum in Trasylvania ab a. 1629 – 1663 gestarum epitome sive libri[17]. Hiltebrandt a fost primul călător care a descris fortificaţia orădeană după demolarea ansamblului interior: cetatea medievală, catedrala episcopală şi palatul episcopal: „…..această cetate este aşezată la hotarul Ungariei din spre Transilvania şi este socotită cheia Ungariei şi a Transilvaniei; atârnă de principatul Transilvaniei şi principii Transilvaniei au ţinut totdeauna aici, ca într-o cetate de margine, o garnizoană puternică. Este o cetate foarte vestită, care cuprindea mai înainte, în incinta sa, biserica episcopală şi mormântul împăratului Sigismund, împreună cu regele Ladislau. Dar de câţiva ani biserica a fost dărâmată din voinţa şi porunca principelui Bethlen şi încorporată cetăţii. Oraşul de lângă cetate este mare şi întins, dar nu se găsesc aici decât case mici. Căci nu se îngăduie orăşenilor şi locuitorilor să-şi ridice case înalte din piatră, ca nu cumva turcii năvălind să se poată sluji de ele, spre mai marele lor folos[18].

În mai sus amintita lucrare a cancelarului transilvănean Ioan Bethlen, încorporată în jurnalul pastorului german, descrierea cetaţii datează din anul 1663, moment în care era deja sub stăpânirea turcească: „Cetatea avea o dublă construcţie. Castelul exterior era înconjurat de cinci bastioane foarte mari clădite din cărămidă, precum şi un şanţ adânc zidit şi plin cu apă. Castelul interior avea tot atâtea bastioane, dar acestea erau atât de înalte, încât arătau ca o cetate şi slujeau totodată drept săli şi odăi de locuit. Întinderea cetăţii reclama o garnizoană de cel puţin 5000 de oameni. Dar în timpul asediului din urmă (1660 n.n.) nu erau în cetate decât 850 de oameni. El numeşte mai departe, bastioanele castelului exterior: 1) bastionul roşu, 2) bastionul de aur, pe ungureşte „aranyos”, 3) bastionul Bethlen, pe care principele Gabriel Bethlen l-a zidit din temelie, 4) bastionul ciunt numit astfel fiincă fusese mutilat atunci când, cu 64 de ani în urmă Satârgi Mehmet paşa a asediat cetatea cu 60.000 de oameni, dar în cetate aflându-se o garnizoană de 7000 de oameni a fost respins, 5) bastionul regelui Ioan. La 14 iulie 1660, Ali paşa a asediat această cetate; la 27 august ungurii au ridicat un steag alb în semn că se predau. Şi astfel, această măreaţă cetate se află astăzi sub steagul semilunii[19]. La final să amintim doar o amară constatare a ecoului luptelor religioase din Transilvania, începute cu un secol înainte, care au afectat puternic mai ales Oradea, constatare aparţinând pastorului Hiltebrandt: „La Alba Iulia locuia episcopul maghiar; în acea vreme cei de la Oradea Mare erau în luptă cu episcopatul şi nu voiau să recunoască nici un episcop….Acum cei de la Oradea au un frumos episcop: pe muftiul turcesc!…..[20].

O ultimă importantă mărturie legată de cetate aparţine unui cronicar turc, Evlia Celebi, care a lăsat în urmă o adevărată „panoramă” a societăţii transilvane, muntene şi moldovene, într-un moment de cumpănă a istoriei lor: îndelungatul război care a urmat nefericitei expediţii din Polonia, neautorizate de către Poarta suzerană, a principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea din anul 1657. În anul următor Oradea va fi din nou asediată de turci, pentru ca în anul 1660, un nou asediu să-i fie de data aceasta fatal. Lucrarea cronicarului şi călătorului turc, intitulată Carte de călătorii (Seyahatname)[21]. Însoţind oştile otomane, Celebi a fost martor ocular al întâmplărilor narate, devenind astfel un preţios narator, cu remarcabile observaţii de natură geografică, istorică, a mentalităţilor, lingvistice etc.

Despre cetatea Oradea va nota: …..serdarul victorios Ali paşa, stăpânul meu, m-a trimis pe umilul de mine, în mare grabă în ţara Bosniei, cu scrisoarea de cucerire a cetăţii Oradea, la efendiul nostru, Melek – Ahmed paşa….În anul 1071[22], în timpul domniei sultanuluI Mehmed al IV-lea, fiul lui Ibrahim han, cetatea Oradiei a fost cucerită de către Köse – Ali paşa….

Despre înfăţisarea cetăţii Oradea. Cetatea Oradea constituie cea mai puternică stavilă a ţării Ardealului. Ea a fost resedinţa craiului Rákóczy…..Şanturile cetăţii au o lăţime de o sută douăzeci de paşi. Fiind pline cu apa râului Crişul Repede, seamănă cu o mare şi au o adâncime de patruzeci şi şapte de arşini, încât şi galerele pot merge şi umbla pe ele. În mijlocul şanţurilor atât de mari şi pline cu apă mai exista un şanţ îngust, ce înconjoara cetatea, având o adâncime de şaptesprezece arşini. Apa din acest şanţ este de sine stătătoare; chiar dacă apa celor două şanţuri se va tăia de la râul Criş, totuşi apa din şanţul cel mic, de la mijloc, va continua să rămână. In acest şanţ se află multe specii de vieţuitoare de apă. De jur împrejurul zidurilor, cetatea are două mii cinci sute de paşi. In total sunt cinci bastioane mari, iar pe fiecare din ele se găsesc câte douăsprezece tunuri balimeze aşezate pe harabale cu acoperiş rosu. Dar nu se poate trece de la un bastion la altul, ca in celalalte cetaţi. Fiecare bastion îşi are porţile lui, muniţiile lui, căpitanii lui şi trupele lui de pază. Fiecare bastion având forma triunghiulară, în fiecare colţ există o locuinţă de pază, construită din piatră si prevazute cu câte o boltă. Fiecare bastion are trei tunuri mari balimeze îndreptate spre apa din şanţuri. Zidul cetăţii este mai sus de nivelul şanţurilor, având o înălţime  de patruzeci de arşini de arhitect şi o lăţime de zece arşini şi este construit solid din cărămizi…..  Pe acest câmp se mai află un şanţ adânc, având o lăţime de zece arşini şi fiind prevăzut cu mii de drăcii. Mai sus de temelia întăriturii, la jumătatea zidului cetăţii, îndreptată către sud există o centură de piatră, lucrată cu măiestrie, ce inconjoară cetatea şi cuprinde tot zidul de jur împrejur. Zidul cetăţii e făcut, în întregime, din cărămizi şi din piatră cioplită. Este o cetate foarte solidă şi rezistentă….. Această cetate are o singură poartă, în partea de apus dar este formată din trei rânduri de porţi noi şi trainice. Deasupra porţii se văd capete de vaci, lucrate de meşteri mari în marmură, încât par însufleţite….În interiorul porţii, în parteastângă a ei, există turnul cu ceas; bătaia lui se aude la o distanţă de un conac. În cetate se află zece dughene, două băi, două sute cincizeci de odăi cu etaje pentru ostaşi, lucrate solid din piatră şi acoperite cu scânduri; sunt construcţii clădite cu măiestrie. De asemenea în trei locuri se află mori, trase de cai, iar in faţa turnului agăi de ieniceri, există o inchisoare, asemenea iadului. Alte construcţii nu sunt. Mai are şi câteva locuri libere de mică întindere.

Descrierea cetăţii interioare. În interiorul acestei cetăţi exterioare, mai sus arătate, există o cetate interioară care are, de jur împrejur, o mie de paşi, mergându-se pe lângă zid. Două din cele cinci turnuri mari şi înalte au bolţile acoperite cu olane roşii, iar celalalte trei turnuri sunt pline cu muniţii şi cu unelte trebuincioase, precum şi cu zaharea. În această cetate interioară stau: aga ienicerilor şi ienicerii, comandantul trupelor de armurieri şi trupele sale, comandantul tunarilor cu tunarii săi, precum şi trupele localnice. Există însă construcţii frumoase de piatră, lucrate cu multă măiestrie. Ele sunt cu etaj. Se află, de asemenea seraiuri înfloritoare acoperite cu olane şi cu şindrilă. Aici locuiesc în majoritate,  cete de ostaşi. In jurul acestei fortăreţe interioare, nu se afla deloc şanţuri, ea fiind aşezată în mijlocul cetăţei celei mari. Ea are în total patru părţi, dintre care numai una e folosită; celelalte trei stau închise. Deasupra porţii deschise se află geamia sultanului Mehmed al 1V-lea, mai inainte fusese o biserică….. Geamia este acoperită cu olane roşii şi e lucrată cu  multă pricepere, încât pare o operă aleasă. În afară de construcţiile acestea, mai sus arătate, nu mai sunt alte clădiri în fortareaţa din mijloc, în centrul acestei cetăţi interioare se află un teren liber[23].

Printre multe alte amănunte legate de asediul propriu-zis, Evlia Celebi notează despre oraş: …..Slavă lui Allh, am găsit oraşul Oradea înfloritor, căci în timpul cuceririi îl lăsaserăm în ruină….În cele patru părţi ale cetăţii se găsesc şapte suburbii mai frumoase decât grădinile raiului, iar în fiecare din ele, adunându-se mulţimi mari de oameni, ca marea se făceau târguri[24]. Dincolo de limbajul tipic unui călător oriental, era limpede că noua administraţie otomană, instalată în toamna anului 1660, s-a îngrijit  grabnic de refacerea cetăţii şi oraşului, devastate de asediu.

Descrierile călătorilor străni despre cetatea Oradea, mai sus narate nu reprezintă, aşa cum reiese din notele de subsol, o noutate în istoriografia românească. Am ţinut însă la integrarea acestor mărturii, tocmai pentru a le corobora cu cercetările arheologice din cetate, mai vechi sau mai noi. Mărturiile le confirmă în majoritate. Interesante sunt informaţiile despre cel mai important monument medieval din interiorul cetăţii, catedrala episcopală, azi demult dispărută şi care necesită o nouă abordare arheologică pe baze moderne de stratigrafie, cele despre statuile ş mormintele regilor sanctificaţi sau îngropaţi aici, dar şi cele legate de starea cetăţii propriu-zise, în diferitele ei faze de existenţă. Sunt mărturii de epocă unice, care, repetăm, au fost confirmate în mare măsură de săpăturile arheologice de aici.